Acest conținut este doar pentru membri
„Romance-ul” așa cum este cunoscut sub influența anglo-saxonă, este o poveste sentimentală, emoționantă, cu un final întotdeauna fericit. Aceasta este regula de bază a genului. Creatorii anglo-saxoni au asigurat succesul acestui gen. Cititorii europeni, inclusiv cei români, confirmă popularitatea sa, fie că este vorba despre cărți scurte publicate în serii sau romane de sine stătătoare. Publicul apreciază să știe dinainte că va experimenta situații aparent incurabile, dar din care iubirea va ieși victorioasă.
Ce este un romance?
Termenul „romance” este un anglicism derivat din „romance novels”, un gen dezvoltat inițial cu precădere în țările anglo-saxone: Statele Unite, Marea Britanie, Canada și Australia. Romanul de tip romance este un gen de sine stătător, cu propriile sale reguli. Conform Asociației Americane a Scriitorilor de Romance (Romance Writers of America), narațiunea trebuie să se axeze pe doi protagoniști, având ca subiect principal dezvoltarea relației lor romantice. Aceasta este valabil chiar dacă există intrigi paralele și personaje secundare. Alte două reguli esențiale sunt satisfacția emoțională a cititorului și un final fericit.
Exemple concrete în literatura română:
Deși nu avem o tradiție la fel de veche și structurată a romanului de tip „romance” de masă ca în spațiul anglo-saxon (genul fiind adesea integrat în alte categorii precum romanul sentimental, de familie sau istoric), putem identifica elemente similare în opere precum cele ale Ioanei Pârvulescu („Viitorul începe luni”), care, deși nu sunt pur „romance”, explorează relații și emoții intense, sau în romane istorice cu puternice accente romantice. Colecțiile moderne din librării, adesea traduse, au familiarizat publicul român cu formatul și așteptările specifice ale genului.
Romanele romance sunt scrise majoritar de femei sau sunt semnate cu pseudonime feminine. Ele sunt traduse într-un număr foarte mare de limbi, iar succesul lor traversează oceanele, între America de Nord, Europa și până în Australia.
Genul Romance: repere istorice
În secolul al XIV-lea, în Spania, „romances” erau scurte poeme în limba castiliană, extrase din cântece de gestă. Transmise oral până în secolul al XIX-lea, au fost treptat reunite în culegeri, în contextul mișcării romantismului.
În secolul al XVIII-lea, în Franța, „romance” era un gen literar poetic popular. A pătruns rapid în muzică, inspirând crearea multor opere și vodeviluri.
Una dintre primele opere „romance” literare datează din 1740: „Pamela sau virtutea răsplătită” de Samuel Richardson. Originalitatea sa consta în centrarea poveștii pe arta eroului de a face curte unei femei și pe sentimentele trăite de eroină.
În secolul următor, genul s-a extins odată cu Jane Austen, a cărei operă „Mândrie și prejudecată” este considerată un model al genului. Aceasta a inspirat surorile Brontë, în special „Jane Eyre” de Charlotte Brontë, dar și romanul istoric de dragoste creat de Georgette Heyer. De aici au apărut, câțiva ani mai târziu, romanele de dragoste publicate în serii, sub formă de romane scurte de aproximativ 200 de pagini, fiecare „episod” având o durată de viață de una până la două luni. Aceste „romane seriale” au inițiat imensul succes popular al genului, promovat de celebra colecție Harlequin. De atunci, intrigile și personajele s-au multiplicat și modernizat. Astăzi, suntem departe de imaginea iubitului puternic și macho, a tinerei eterate sau a clișeului asistentei medicale sau al secretarei… Toate temele și situațiile contemporane sunt explorate și exploatate de autorii de romane romance.
Scrie un romance…
V-ați gândit să vă romanțați propria poveste sau să scrieți o frumoasă poveste de dragoste, așa cum o visați?
Tehnici de Scriere Specifice Romanului Romance
Concentrarea pe dezvoltarea relației romantice: Aceasta este regula fundamentală. Intriga principală a romanului trebuie să se axeze pe evoluția legăturii dintre cei doi protagoniști. Chiar dacă există intrigi paralele sau personaje secundare, acestea servesc, în cele din urmă, la aprofundarea sau complicarea poveștii de iubire.
Crearea de protagoniști complementari, dar cu obstacole:
Chimie: Este crucial să se creeze o conexiune puternică și credibilă între cele două personaje principale, o atracție care se simte de la primele interacțiuni.
Conflict intern și extern: Relația nu trebuie să fie lipsită de provocări. Obstacolele pot fi interne (îndoieli personale, traume din trecut, frici, prejudecăți) sau externe (diferențe sociale, culturale, familiale, cariere opuse, secrete, dușmani comuni). Acestea creează tensiune și dau profunzime poveștii.
„Enemies to Lovers” sau „Friends to Lovers”: Multe romane romance utilizează arhetipuri narative în care relația evoluează de la antipatie/rivalitate la iubire sau de la prietenie la o relație romantică, oferind un arc narativ satisfăcător.
Construirea tensiunii emoționale și erotice (unde este cazul):
„Slow Burn”: Tensiunea este construită treptat, prin priviri, gesturi, dialoguri încărcate de subînțelesuri, amânând consumarea fizică a relației. Aceasta crește anticiparea cititorului.
Dialoguri încărcate: Dialogurile sunt esențiale pentru a revela personalitățile, dorințele și fricile personajelor, dar și pentru a sublinia atracția dintre ele.
Asigurarea satisfacției emoționale a cititorului: Autorul trebuie să se asigure că experiența lecturii este profund satisfăcătoare din punct de vedere emoțional. Aceasta implică o călătorie a personajelor în care cititorul se poate implica și pentru care poate empatiza.
Finalul fericit asigurat („Happily Ever After” – HEA sau „Happy For Now” – HFN): Aceasta este o regulă incontestabilă a genului romance. Indiferent de obstacolele întâlnite, povestea trebuie să se încheie cu protagoniștii împreună și fericiți (HEA) sau, cel puțin, cu o promisiune fermă de fericire pe termen lung (HFN). Cititorii de romance caută această certitudine a triumfului iubirii.
Utilizarea temelor și situațiilor contemporane: Genul a evoluat mult de la clișeele inițiale. Astăzi, autorii explorează și exploatează toate temele și situațiile contemporane, de la cariere de succes la provocări sociale, asigurându-se că personajele și poveștile sunt relevante pentru publicul modern.
Perspectiva narativă: Adesea se folosește perspectiva la persoana a treia, permițând accesul la gândurile și emoțiile ambilor protagoniști. Uneori, se folosește perspectiva la persoana întâi, alternând între cei doi, pentru a oferi o viziune mai intimă asupra trăirilor fiecăruia.
Caracteristici specifice romanului romance
Gen popular cu reguli proprii: Romanul romance este un gen de sine stătător, cu setul său de reguli clare, care diferențiază de alte genuri ce pot conține elemente romantice.
Focus pe relație: Spre deosebire de un roman cu o poveste de dragoste (care poate fi un subplot), într-un roman romance, dezvoltarea relației romantice dintre două personaje este subiectul principal.
Final fericit implicit: Așteptarea unui final fericit este o parte integrantă a contractului dintre autor și cititor. Această predictibilitate a deznodământului nu scade interesul, ci, dimpotrivă, este un factor de atracție pentru cititori.
Triumful iubirii: Mesajul fundamental este că dragostea poate depăși orice obstacol, oricât de insurmontabil ar părea.
Varietate tematică: Deși nucleul este relația romantică, genul înglobează o multitudine de subgenuri (istoric, contemporan, paranormal, young adult, new adult, fantasy romance, sci-fi romance etc.) și teme diverse, de la povești cu prinți și prințese la drame de birou sau aventuri spațiale.
Impact emoțional: Genul se bazează pe emoții puternice: bucurie, tristețe, speranță, dezamăgire, pasiune. Scopul este să provoace o rezonanță emoțională profundă în cititor.
Diferența dintre „romance” și „roman de dragoste”
Deși termenii „romance” și „roman de dragoste” sunt adesea folosiți interșanjabil, există o diferență fundamentală în definiția și așteptările specifice genului, mai ales când vorbim de influența anglo-saxonă asupra genului „romance novel” (cu caracteristicile de mai sus).
Un „roman de dragoste” este o poveste în care iubirea este un element central, important al intrigii.
Focusul: Iubirea poate fi un subplot, o parte a dezvoltării personajelor sau un catalizator pentru alte evenimente. Nu este neapărat singurul sau principalul motor al acțiunii.
Finalul: Deși adesea o poveste de dragoste are un final fericit, nu este o regulă obligatorie. Personajele pot să nu ajungă împreună, unul dintre ele poate muri, sau relația se poate destrăma, lăsând un final dulce-acrișor sau chiar tragic.
Miza: Miza principală a romanului poate fi legată de carieră, de rezolvarea unui mister, de supraviețuire sau de alte aspecte, iar relația romantică se dezvoltă în paralel sau ca o consecință a acestora.
Exemple: Multe romane din literatura clasică română și universală, cum ar fi „Mara” de Ioan Slavici, „Enigma Otiliei” de George Călinescu, sau „Romeo și Julieta” de William Shakespeare, conțin povești de dragoste intense, dar nu se încadrează în genul „romance” din cauza finalului sau a faptului că relația nu este singurul punct central al narațiunii.
